Dirigintele de şantier între drepturi şi obligaţii
Cred cu maximă convingere că în această problematică vorbim de mult prea multe obligaţii şi de mult prea puţine drepturi. În general sistemul calităţii în construcţii prevede o suprapunere de responsabilităţi care nu este în interesul sistemului.
Am să încerc să dau un singur exemplu, dar care apare de multe ori; ori de câte ori există un accident de muncă cu victime umane dirigintele de şantier este cel care trage cel mai mult ponoasele; în esenţă dirigintele de şantier nu are atribuţii pe asigurarea protecţiei şi securităţii muncii şi fiecare companie ce execută lucrări este obligată să îşi pregătească muncitorii / personalul în acest sens; ori de cele mai mult ori companiile nu alocă deloc fonduri pentru asigurarea securităţii muncii, dar asta nu înseamnă că dirigintele de şantier trebuie să tragă pentru toate neregulile companiilor. Dirigintele de şantier este responsabil pe asigurarea calităţii, este imposibil să substituie responsabilul tehnic cu execuţia, şeful de şantier, responsabilul cu controlul calităţii, personalul responsabil cu instruirea şi urmărirea punerii în aplicare a măsurilor de prevedere şi protecţie din punct de vedere al securităţii muncii. Dirigintele se află pe amplasament periodic şi nu permanent. Cât timp este acolo poate dispune dacă măsuri dacă el constată că nu sunt îndeplinite condiţiile din proiectul tehnic, dar nu poate asigura o supervizare permanentă care trebuie făcută cu responsabilitate de către echipa de execuţie.
Mai sunt şi alte situaţii. Spre exemplu una din obligaţiile dirigintelui de şantier este aceea de a analiza proiectul tehnic şi a constata dacă acesta respectă normele în viguare. Nu consider incorect ca să ne exprimăm când identificăm probleme, dar verificarea reală de calitate este sarcina Verificatorului de Proiecte, iar un diriginte din acest punct de vedere nu dispune de aceleaşi cunoştinţe deoarece modul de desfăşurare a activităţii dirigintelui de şantier este diferit. Cu părere de rău verificarea în multe cazuri şi pe multe exigenţe a devenit doar o formalitate şi nu este una reală, motiv pentru care în amplasament ne confruntăm cu o calitate slabă a proiectelor.
Legea 10/1995 şi regulamentele de aplicare spune ce atribuţii trebuie să aibă dirigintele de şantier, dar nu spune ce se întâmplă şi dacă el constată aceste nereguli; degeaba dirigintele sesizează dacă nu există pârghii pentru a acţiona împotriva celor care nu doresc să se supună.
Apoi sunt numeroase situaţii în care sistemul legislativ face ca procesul de autorizare să fie mult prea îndelungat şi mult birocratizat; să discutăm deschis că funcţionarii publici sunt plătiţi cu sume derizorii lucru care duce la stimulare fenomenului de corupţie; în aceste condiţii de multe ori beneficiarul este forţat să încalce legea pentru simplul motiv că legea nu este construită pentru cetăţean.
Avem obligaţia de implimenta sistemul calităţii, dar nu şi pârghiile necesare. Până în acest moment oricine putea construi orice, chiar şi fără specialişti. Acest lucru nu este de acceptat, dar este realitatea cu care ne confruntăm. Mergem la verificări pe şantier iar personalul, cu o slabă pregătire, nici nu înţelege ceea ce noi spunem, dar ce să mai cerem să şi implimenteze. Nu este admisibil ca la un spital să se facă operaţii pe cord cu femeia de serviciu, pentru simplul motiv că a învăţat şi ea în cei treizeci de ani de dat cu mopul, în timp ce în construcţii cu această situaţie ne confruntăm. Este obligatoriu ca firmele ce execută construcţii să deţină personal autorizat, cel puţin un inginer sau arhitect, un tehnician şi un responsabil tehnic cu execuţia, iar ultima modificare legislativă prevede certificarea firmelor de construcţii, măsură ce a fost propusă de către Colegiul Tehnic al Diriginţilor de Şantier şi cu ajutorul instituţiilor responsabile s-a şi transpus în legislaţie.
Am văzut cu toţii că anul acesta s-au introdus două modificări legislative importante, susţinute energic şi de asociaţia noastră: atestarea firmelor care construiesc, tot aşa cum se autorizează şi firmele care prestează servicii în domeniul securităţii la incendiu; obţinerea autorizaţiei trebuie să fie un lucru uşor, păstrarea trebuie să fie un act de responsabilitate. A două măsuri o reprezintă stimularea prin lege a duratei minime de garantare a unei lucrări.
Avem obligaţia de a nu accepta decât execuţia cu personal calificat, pe de altă parte se permite construirea în regie proprie; mii de unităţi locative s-au construit astfel, unele fiind clădiri înalte. Statul nu a dorit reglementarea acestei “regii proprii”. Dar ce înseamnă personal calificat din moment ce s-au desfiinţat instituţiile care produceau acest personal calificat. Pe amplasament nu mai există muncitori cu experienţă, care să cunoască a citi un plan, de a se supune regulilor.
Obligaţii avem destule, pe de cealaltă parte suport aproape deloc. În majoritatea cazurilor beneficiarul pune în balanţă costurile cu calitatea şi alege costurile. Astfel el renunţă la serviciile unui diriginte de şantier care îi impune să respecte normele.
Ing. Ignat Andrei
vice-preşedintele Asociaţiei Colegiul Tehnic al Diriginţilor de Şantier